Unitatea și diversitatea costumului popular românesc - informații sinteză

“Costumul popular se caracterizează printr-o puternică unitate stilistică, prin conservarea unor elemente arhaice, din punctul de vedere atât al croiului, al tehnicilor de cusut, ţesut şi ales în război, cât şi din punctul de vedere al compoziţiei decorative şi cromatice.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

Pe întreg teritoriul etnic românesc se utilizează aceleași materii prime: fibre vegetale precum câmepă, in, bumbac și fibre animale precum lână și borangic. Se folosește de asemenea același sistem vechi de croială – tăietura în foi drepte, și procedee arhaice decorative tradiționale de brodat precum cusutul urzit pe fir, cusutul urzit pe creţuri şi cusutul pe dos. Toate acestea, împreună cu motivele ornamentale folosite care au iarăși un fond comun principal, au asigurat unitatea morfologică şi decorativă a costumului popular românesc.

Motivele decorative folosite sunt de origine preistorica și sunt legate fie de cultul fecundităţii şi al fertilităţii, fie de cultul solar. Multe dintre ele au o circulaţie universal: rombul, cercul, meandrul, linia în zig-zag, triunghiul, steaua, coamele berbecului. Motivele geometrice străvechi, ”componente ale unui alfabet grafic, devin semne, simboluri a căror semnificaţie magică şi religioasă s-a pierdut, ele nemaifiind pentru noi decât elementele plastice ale unor compoziţii în cadrul cărora se combină în moduri infinit de variate.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

”Zig-zag-urile şi meandrele unei grafii ancestrale au fost cusute, cu fir de amici, de aur, argint şi mătase, de către mâinile harnice ale ţărăncii, care a deschis ochii asupra lumii în leagănul dăltuit cu semnul soarelui, a făcut primii paşi pe prispa împodobită a casei, a citit fiorul dragostei în crestăturile furcii de tors, a ţesut şiruri de pomi ai vieţii pe scoarţele de zestre, a cusut cu migală stelele cerului pe cămăşile de nuntă ale copiilor şi a pregătit cu grijă „straiele” pentru ultimul drum, al întâlnirii cu strămoşii.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

”De multe ori motivele geometrice se asociază, pe ceeaşi piesă, cu alte categorii de ornamente, simbolico-religioase (cruci, prescuri, pristornice), zoomorfe (coamele berbecului, cerbul), avimorfe (păsări), skeomorfe (furci, cârlige, zăluţe, ciuturi), antropomorfe (ochi sau ochi cu sprâncene), dar mai ales cu motive vegetale stilizate (flori, frunze, ramuri, fructe), asociere care nu este deloc supărătoare, dimpotrivă, creează efecte plastice cu totul noi.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

Costumul popular românesc subliniază linia corpului uman, conferindu-i distincție, prin intermediul decorului discret, dispus cu bună măsură în câmpuri ornamentale bine delimitate.

”Alternarea spaţiilor decorate cu cele libere, lipsite de orice ornament, succesiunea regulată de plinuri şi goluri asigură întregii compoziţii decorative ritm şi expresivitate plastică deosebite.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

Fiecare piesă în parte devine unică și individuală, prin felul în care creatoarea lui a ales să ordoneze și să combine motivele ornamentale, chiar dacă principiile de construcție a semnelor, legile exprimării artistice, ale repetiției, simetriei, alternanței și ritmului sunt aceleași. Același motiv primește altă interpretare, alte sensuri și valori, altă încărcătură semantică, fie prin redarea lui în tehnici diferite, fie prin variera locului și a ponderii lui în cadrul compoziției.

”Cromatica este un alt element care asigură unitatea stilistică a costumului. Aceasta are o funcţie esenţial decorativă, punând în relief întreaga compoziţie ornamentală. Creatoarea populară ştie să asigure compoziţiei unitatea tonală, realizând subtile acorduri. Ea stăpâneşte legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

Culorile de bază folosite la decorarea postului tradițional au fost roșu și negru, îmbogățite cu fir de aur sau de argint. În timp, s-au adpugat alte culori, ajungându-se la compoziții armonioase. ”Pentru a evidenţia motivele ornamentale, creatoarea populară a recurs la tente de valori diferite ale aceleiaşi culori: roşu închis, roşu deschis, verde ca iarba (deschis), verde domnesc (închis), albastru închis, galen alboi (foarte deschis), galben ca para (deschis), galben roşietic, galben portocaliu, galben închis etc.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

În lumea satului tradițional, cromatica subliniează diferențele de vârstă, de stare social, civilă, diferențele de ocazii, zonale sau etnice.

Există o mare bogăţie şi diversitate de forme morfologice şi decorative zonale, determinate de condiţiile istorice, politice, social-economice şi culturale diferite. George Barițiu remarca faptul că fiecare ținut are portul său după care locuitorii pot fi diferențiați unii de alții.

”De-a lungul timpului s-au dezvoltat forme de îmbrăcăminte diferite – „tipuri de costum”-, legate de anumite locuri şi răspunzând unor condiţii de viaţă proprii unităţilor teritorial-administrative care au alcătuit, în Evul Mediu, aşa-numitele tări: ţara Loviştei, ţara Haţegului, ţara Făgăraşului, ţara Oaşului, ţara Maramureşului, ţara Zarandului, ţara Vrancei etc. Din aceste unităţi teritoriale, conturate în condiţiile economice şi ale relaţiilor sociale din epoca feudală, s-au format zonele etnografice caracterizate prin coeziune, stabilitate şi continuitate etno-culturală, prin păstrarea trăsăturilor esenţiale ale fiinţei neamului românesc. Zonele etnografice au constituit unităţi creatoare, deţinătoare şi generatoare de spiritualitate, de valori şi tradiţii, unele cu specific local, altele commune tuturor ţinuturilor româneşti. Fiecare tip de costum a cunoscut numeroase variante local-zonale, care s-au dezvoltat în contexte politice, istorice, social-economice şi cultural diferite, care poartă însemnele caracteristice timpului, locului şi grupului uman ce le-a creat, între prototip şi variantele acestuia existând ostrânsă conexiune, o relaţie de interdependenţă.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)

”Variantele local-zonale ale unui tip de costum trebuie raportate la prototipul care le-a stat la bază, evidenţiindu-se, pe de-o parte, elementele comune, iar pe de altă parte, trăsăturile proprii, particulare, ce le caracterizează.

Prototipul constituie exemplarul schematic, reprezentativ şi definitoriu, care întruneşte trăsăturile determinante, esenţiale, din care s-au dezvoltat variantele zonale – acestea fiind, de fapt, doar formele derivative ale prototipului în ceea ce priveşte structura morfologică, compoziţia decorativă şi cromatică. Întotdeauna este respectată schema structurală a prototipului.

Sintaxa câmpurilor ornamentale este aceeaşi la piesele care compun variantele local-zonale ale tipului de costum respectiv, diferite fiind numai particularităţile de exprimare artistică şi opţiunile coloristice.

La această „schemă” decorativă a contribuit fiecare creator, ordonând motivele într-o viziune inedită, ţinând seama de tradiţiile estetice, de vocabularul stilistic, de repertoriul tradiţional ornamental, de tehnicile de realizare proprii zonei respective, conferind personalitate şi individualitate fiecărei variante local-zonale în parte.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Albumul de artă populară, București, 2006)