Tradiții, sărbători și obiceiuri la români – Crăciunul/Nașterea Domnului – 25/26/27 decembrie

”Sărbătoarea Crăciunului a fost identificată la origine ca fiind celebrarea Anului Nou păgân; Crăciun era un zeu solar, de sorginte indo-europeană cunoscut în teritoriile geto-dace, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. (nota noastră: Biserica Ortodioxă a stabilit celebrarea Crăciunului în data de 25 decembrie pentru a înlocui cultele acestor zei păgâni sărbătoriți la această dată.) Anul Nou a fost sărbătorit odată cu Crăciunul, timp de un mileniu, de către creștini la 25 decembrie, foarte aproape de solstițiul de iarnă în largi teritorii: la Roma până în sec. XIII-lea, în Franța până la 1564, iar în Rusia până la venirea la domnie a țarului Petru cel Mare. La noi în Principatele Române Anul Nou s-a serbat odată cu Crăciunul până la sfârșitul sec. XIX-lea.

În sistemul complex al sincretismului cultural al Crăciunului s-a observat de-a lungul timpului două caracteristici: precreștin și creștin, susținute de numeroase practici magico-religioase suprapuse și interferate, dublă sărbătoare a Noului An Agrar și Marea Naștere, ambele la 25 decembrie. Cert este că peste stratul arhaic s-a așezat temeinic și ceremonios totodată sărbătoarea Crăciunului, a Nașterii Domnului cu întregul cortegiu religios ale Nașterii și Bobotezului, fixat la 6 ianuarie, lăsând conform textelor biblice nașterea lui Iisus în 25 decembrie, un ciclu de 365 de zile ale nașterii și renașterii lumii.

În teritoriul străbunilor noștri geto-daci, suprapunerea sărbătorilor creștine peste cele precreștine, ale civilizației antice greco-romane și parțial orientale a născut un amestec cultural specific în spațiul european cu elemente interferente din ambele straturi. Astfel a apărut în spiritualitatea populară un personaj, Crăciunul cu aspect dublu divinitate a puterii magico-ritualice, proprii eroilor mitologiei românești și om simplu având calitățile și defectele umane.

Astfel Crăciunul apare în reprezentarea populară drept „un moș bătrân cu barba albă ca omătul” și are un frate mai mic – Moș Ajun care este de fapt un „cioban bătrân și sfătos”, unul din oamenii de vază din satul tradițional, este bogat are o „casă mare cu multe acareturi”. Mai întâi este ostil evenimentului Nașterii și-și pedepsește nevasta, Crăciunoaia, care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască (îi taie chiar mâinile) dar pentru faptul că se căiește în fața lui Dumnezeu este iertat iar Crăciunoaiei i se lipesc mâinile la loc printr-o minune a Sfintei Maria. Această întâmplare controversată, a răsplătirii răului cu binele de către divinitatea supremă, ar putea fi explicată prin faptul că la începutul creștinismului Crăciun era un zeu mitologic puternic venerat de populația autohtonă în calendarul popular oral. Proaspăt creștinată trebuia să i se creeze și o personalitate tot atât de puternică creștină în cadrul Nașterii lui Iisus, astfel Moș Crăciun devine „primul creștin” și „Sfântul ăl mai bătrân a lui Dumnezeu”.

Toate acestea sunt atestate de „obiceiurile rituale și practicile magice prin care se reactualizează și se creează simbolic lumea nouă, în primul rând prin nașterea și moarte anuală a Crăciunului ce grupează două perioade simetrice: perioada nefastă dintre Ignat (tăiatul porcului) și miezul nopții de Crăciun și perioada fastă dintre miezul nopții de Anul Nou cu practici de curățare a spațiului de forțele malefice și alungarea spiritelor morților” (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

Iată cum este descrisă Nașterea Domnului, în lumea scrierilor biblice: „Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispititã de nuntă și căuta casă de odihnă în care ar putea avea loc lesnicios să nască. Dar n-au găsit gazdă din pricina mulțimei poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obște, ci și din toată cetatea. Deci s-au întors în peștera aceea. Iar peștera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Prea Curata și Prea Binecuvântata Fecioară, în miezul nopții rugându-se lui Dumnezeu cu fierbânțeală și totul fiind cu mintea la Dumnezeu arzând de dorința și de dragostea Lui a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Viețile Sfinților)

La Crăciun se sfârșesc cele 40 de zile de prohibiție fizică și spirituală, mai multe și mai severe decât la alte sărbători. Acum întregul sistem de interdicții și obligații ritualice împuse postului va înceta lăsând câmp liber desfășurării pe alocuri „a unui comportament anarhic dar nu mai puțin ritual, care este îngăduit” Acest aspect complex al Crăciunului apare în satele noastre ca o explozie de bucurie și veselie pe întreaga durată a sărbătorii.

Cele trei zile de sărbători reprezintă un scenariu spectaculos, magico-religios ce se derulază gradat în vatra satului: anticiparea Crăciunului (tăiatul porcului și prepararea alimentelor rituale) apoi practicile propriu-zise: deschiderea mormintelor, ospătarea morților, stingerea și aprinderea focurilor și luminilor rituale de Crăciun (cu toate aspectele gastronomice, ludice și orale), deschiderea cerului, arderea comorilor, alungarea spiritelor rele, previziuni meteorologice, iar în a patra zi, pe 28 decembrie, îngroparea Crăciunului.

În satele hunedorene, cu mici modificări, scenariul este prezent și astăzi. În fiecare localitate se respectă fără nicio abatere prescripția de a nu se lucra. Încă din ajunul sărbătorii gospodarii strângeau toate uneltele și le puneau în șure peste care era o legătură mică de otavă împletită în formă de cruce la uneltele agricole în special, plug, grapă și semănătoare, pentru ca recolta viitoare să fie ferită de dăunători.

„Cât țineu zilele de Crăciun ascundeam în lăzile de zestre, furca de tors, fusele, sucalele și ce mai era de țăsut și cusut să nu le vadă dracu’ și să se smintească lucru’ apoi, să facem lucru rău” ne zicea mătușa Elena Faur din Dumbrava de Jos, com. Ribița. Zilele Crăciunului erau favorabile unor practici magice de vindecare la unele animale din gospodărie, în special vacile care dădeau lapte, pentru că se credea că în noaptea Crăciunului se deschidea cerul și animalele vorbeau între ele. Astfel se păstra de la Ignat un vas nespălat cu urme de sânge și grăsime de la porcul tăiat; a treia zi de Crăciun se mergea la grajduri cu grăsimea și sângele din vas, apoi se ungeau coarnele vitelor și ugerul spunându-se o incantație, tip descântec, pentru preîntâmpinarea bolilor aduse de spiritele rele și pentru sporirea laptelui.

În ziua de Crăciun finii mergeau la nași cu daruri, unde printre alte alimente se ducea și „colacul nașului”, în timpurile noastre un cozonac umplut cu nuci. În satele de pe Platoul Luncanilor, la Ursici, Prihodiște și Târsa colacul era uns cu miere de albine pentru ca finii „să le arate cât de mult îi iubesc”, se mai dădea o pereche de cârnați din carne de porc „ca să fie grași și rumeni la față în hăl an” (inf. Săcoi Rafila din Târsa). Se mai zice în alte sate că în zilele de Crăciun „îi bine să faci baie da’ numai pe păr că în tot anu’ n-ai ave’ mătreață și părul o fi lucios și frumos” după spusele babei Ana Silertea din satul Ostrovel, Țara Hațegului. În satele de munte ciobanii mai bătrâni făceau un ritual magic special numit de ei „masa oilor”; în alte sate „legatul lupilor” pentru apărarea oilor și vitelor de animalele sălbatice. Ritualul începea în seara de Crăciun și se termina la Sânvăsâi de Anul Nou; se punea într-un colț al grajdului un colac făcut din tărâțe de grâu înconjurat de un „drot” (sârmă – n.n.). În ziua de Anul Nou, colacul se tăia felii și se împărțea la animale iar „drotul” se agăța de un cui la ușă să ferească vitele și oile de lupi (inf. Bălușe Petru, satul Fizești com. Pui).

În dimineața de Crăciun primul care intra în casă trebuia să fie un bărbat ca în anul ce vine să aducă sănătate și belșug în casă. În satele de pe Valea Mureșului există astăzi credința: „că-i mare primejdie când se stânge candela aprinsă de Crăciun, atuncea sigur moare cineva din familie” iar „în aste zile nu se dă nimic din casă, așé nu se împrăștie nimic din gospodărie” ne zicea baba Salomie Buștea din Dumbrăvița. Femeile însărcinate din satele Țării Zarandului erau sfătuite de moașe să nu mănânce carne de porc în zilele Crăciunului ca să nască apoi ușor iar în noaptea de Crăciun „să aprindă lumini la icoana Maicii Domnului ca să facă prunc fain și zdravăn” (inf. baba Lina Cătălini din satul Stănija). Fiind apropiat de noul an Crăciunul era prilej de previziuni meteorologice legate de starea vremii în anotimpul de iarnă cu prelungiri până în vară: „dacă la Crăciun e cald, încă se pot ține ușile deschise, la Paști va fi frig; dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig și ger, atuncea vara va fi bună; de bate vânt în a doua zi de Crăciun vara va fi ploioasă și „vânturoasă”; de la Crăciun la Anul Nou se hotărește soarta anului cum e atunci așa e întreg anul; în a treia zi de Crăciun de ninge, atunci va fi rod bun” (inf. Bria Augustin din Chitid, com. Boșorod).

Ciclul sărbătorilor de iarnă nu se închide cu cele trei zile de Crăciun. Se mai păstrează în datini și credințe practica „îngropării Crăciunului” prezentă în actualitate în doar câteva sate. „Îngroparea” este de fapt al anului vechi agrar, surprins în calendarul popular în triada nașterii, morții, (îngroparea) și apoi renașterea naturii, alături de un element central al calendarului creștin Învierea Domnului două paliere fundamentale din viața țăranului român.”

Din Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, schițe etnografice, editura Corvin, Deva, 2011, 34-40