”Ajunul este sărbătoarea de sfârșit de an patronată de Moș (Moș Ajun), stăpânul timpului, ipostazierea anului ce pleacă, dar și deținătorul puterii anului ce vine. Sub influența creștinismului a decăzut ca importanță o dată cu apariția lui Moș Crăciun, care, de altfel, este identificat mai mult cu sărbătoarea religioasă. Moș Ajun dispune de bogății specifice mediului agricol, cu care îi dăruiește atât pe copii, acum cu funcția de colindători, cât și pe cei mari, prin intermediul practicilor simbolice ale Semănatului. Din celelalte note caracteristice sfârșitului de ciclu (de an) amintim: deschiderea cerurilor, practicile oraculare, acte din categoria magiei primei zile (în vederea obținerii sporului, a norocului, a puterii de muncă necesare în anul ce vine, precum și numeroase practici apotropaice, pentru a evita nenorociri sau boli).” (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român editura Paideia, București, 2000, p.551)

”Moș Ajun și Moș Crăciun. Ei sunt moși, fiindcă s-arată totdeauna cu bărbile albe de zăpadă, și apoi sunt și bătrâni-bătrâni, nevoie mare! căci sunt din vremuri uitate, din veacuri mult apuse, sunt de când lumea și lumina. Moș Ajun și Moș Crăciun sunt doi moși cari se aseamănă unul cu altul ca doi frați gemeni, ca două picături de apă: amândoi bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase și albe ca zăpada, amândoi sunt buni și darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspândind veselia în juru-le, prin darurile bogate și îmbelșugate ce fac cu osebire copiilor, pe care scot totdeauna din marile și în veci plinele lor trăiști, amândoi umblă pe același drum și în veci nedespărțiți unul de altul, cum Dumnezeu și Sfeti Petre de asemenea umblau amândoi pe un loc, tot așa de buni și bătrâni amândoi. Moș Ajun dăruiește din marea și bogata lui traistă nuci, pere, covrigi, colaci, colindeți plăcinți, prăjituri, bomboane și alte dulcețuri și mâncări plăcute lor. Iară Moș Crăciun le aduce haine, încălțăminte, jucării, cârnați, cartaboașe și șorici de purcel” (idem , p 551-552)

” În noaptea de Ajun, în Ținutul Pădurenilor se pregătea „Crăciunița”, o pâine specială care se punea pe masă peste o grămăjoară de otavă. Sătenii credeau că în acea noapte va veni „calul lui Crăciun” și va mânca din ea „ca să ne dea anul ce vine bogat și cu noroc” (inf. Dorica Ungureanu din Lelese). Tot în Ajun se așezau darurile pentru colindători pe masă iar merele se puneau la fereastră „să râdă la copii”. În satele din Țara Hațegului, până aproape de noi, femeile puneau în Ajun pe masă două pâini făcute în cuptor din aluat de „grâu curat” și un pahar de apă pentru că „se așteaptă la miezul nopții să vină morții din familie și să se ospeteze” cum ne spunea baba Viorica Corneci din Râul de Mori. Întreaga zi a lui Moș Ajun vs. Crăciun era a practicilor apotropaice, oraculare etc pentru bunul mers al vieții și treburilor la sfârșit de an. În satele de pe Platoul Luncanilor în special la Alun, Cioclovina, Luncani și Ursici și astăzi bătrânii cred că-i bine să pui mâna pe coasă, săcure, furcă sau topor „că ți-o fi drag să lucri tăt anu‘” spuneau ei. În Ajunul Crăciunului nu-i bine să mănânci că nu vei avea noroc și belșug la vite spuneau sătenii din satele de pe Valea Geoagiului. În satele Țării Hațegului cu livezi întinse de meri, peri și prunigospodarul se scula primul la Ajunul Crăciunului și lua o ramură de ultoaie (pom fructifer – n.n.) și o punea într-o vază cu apă să dea mugurii până la Bobotează. (inf. Socaciu Gheorghe din Densuș). Pe Valea Mureșului, în satele comunei Dobra, stuparii nu dădeau nici un fel de produse apicole în Ajunul Crăciunului „ca să le meargă bine albinelor și să nu fugă pe vremea roitului”, după spusele lui Matiaș Petru, stupar vestit în zonă.” (Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase – schițe etnografice, editura Corvin, Deva, 2011, p. 28-31)

” Ajunul de Crăciun apare și astăzi în satele noastre ca o explozie de bucurie și veselie. La toate acestea se adaugă consumul unor alimente ritualice (colaci și cozonaci în formă de cercuri – reprezentând soarele și luna și pomi – bradul nemuritor) o serie de excese gastronomice și ludice, stingerea și aprinderea luminilor (mai modern ale becurilor decorative ale bradului) precum și unele manifestări incontrolabile de strigăte de bucurie și urări care ne dau imaginea trecerii în alt timp” (idem, p. 31)

Odată cu Ajunul Crăciunului începe ciclul celor 12 zile care pregătesc trecerea în noul an.

”Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întîmpina cu urări, daruri, petreceri, cîntece şi jocuri este străveche şi cunoscută tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întîmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a semenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.  În folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.” (Pop Mihai, Obiceirui tradiționale românești, editura Univers, București, 1999, p. 45)

”Repertoriul obiceiurilor de Anul Nou cuprinde, în forma lui tradiţională: colinde de copii – de pițărăi – şi colinde de ceată – colinde propriu-zisee urările de belșug și recoltă bogată” (Idem, p. 46)

”Colinda nu este un cântecel – vorbe aruncate în vânt. Ea este o urare ce poate, având în vedere calitatea cu totul speciala a timpului în care are loc, să influențeze favroabil viitorul. Simplul fapt căăână nu demult era interzis să cânți colinde în afara Crăciunului deovedește puterea cu care sunt învestite. Dacă pot face bine, înseamnă că pot face și rău. Există locuri unde colindele sunt specializate – unele sunt potrivite pentru preot, altele pentru fete și feciori de însurat, pentru păstor, zidar, morar, pescar, vânător.” (Nicolau Irina, Ghidul sărbătorilor românești, editura Humanitas, București, 1998, p73 )

poza descarcata de aici

” Gazda casei colindate era întotdeauna întrebată dacă primeşte colinda. Celor care nu primeau colinda li se strigau strigături batjocoritoare. Se cînta întîi o colindă la uşă sau la fereastră – colinda care vestea sărbătoarea, apoi se cântau în casă colindele gospodarului – colinda cea mare şi la inițiativa cetei sau la cerere, alte două colinde. Colindătorii erau aşteptaţi cu daruri. Acolo unde colindatul se desfăşura cu respectarea rînduielii tradiţionale darurile erau aşezate pe masă: colaci frumos împodobiti,  carne afumată, cîrnaţi, rachiu sau vin, fuior şi bani. După terminarea colindatului se ura pentru fiecare dar în parte,  iar la sfîrşit se mulţumea gazdei cu formule tradiţionale. Colindătorii erau cinstiţi cu băutură şi mîncare.” (Pop Mihai, idem, p. 48)

”Rostul colindatului în satele cu viaţă tradiţională era ceremonial şi ritual totodată, felicitare cu rost îndătinat de bună-cuviință și  urare de viaţă fericită  şi îmbelşugată, ca act de propiţiere. Prin desfășurare, conţinut şi performatori colindele se grupează în: colinde de copii şi colinde de ceată sau colinde propriu-zise. Colindele copiilor sînt scurte, vestesc sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, pui etc. şi cer, în versuri pline de haz, darurile cuvenite: alune, mere, pere, colaci etc. În unele părţi ale Olteniei şi în Transilvania, copiii, numiţi piţărăi, atingeau cu beţe sau nuiele stîlpii porţilor, uşorii uşilor de la grajduri şi hambare, grinda casei şi scormoneau în cărbuni pentru a aduce noroc şi belşug. În colindele de copii, urarea este întotdeauna directă şi concretă în enumerarea celor dorite şi a darurilor pretinse. Ele au un caracter general, se potrivesc tuturor şi se cîntau la fel la toate casele” (idem)

Există credința că în seara de Ajunul Crăciunului, la miezul nopții, animalele pot vorbi.

Postează un comentariu

X