Tipologia portului popular femeiesc - diferențe: catrință/fotă/vâlnic și derivatele lor

Piesele care acoperă parţial sau integral poalele cămăşii au un rol determinant în stabilirea tipologiei portului femeiesc tradiţional, fapt pentru care au fost denumite, în literatura de specialitate „piese-cheie”.

În funcție de forma și modul lor de purtare (suspendat, înfășurat drept sau încrețit) există trei tipuri de bază ale costumului tradițional românesc: costumul cu catrință, costumul cu fotă și costumul cu vâlnic. Mai există și un tip mai nou, costumul cu fustă.

Catrința este o țesătură cu formă dreptunghiulară, cu dimensiuni între 40 și 60 cm lățime și 60-80 cm lungime, se poartă pereche, și se prinde în talie cu cingători . Poartă denumiri diferite în funcție de zonă: boscea, zăvelcă, prestelcă, fâstâc, opreg, foaie, zadie, păstură, pânzătură, zapreg, cotreanţă, şurţ, cârpă de încins, otă, cretincioară.

Materiile prime folosite au fost lâna sau părul (lână de cea mai bună calitate obținută cu ajutorul unor piepteni speciali), cânepa, bumbacul și mai rar bornagicul. Spre sfârșitul secolului XIX, început de secol XX, s-au adăugat firul metalic, mătasea colorată, catifeaua și postavul.

Catrința era țesută în război în 2 sau în 4 ițe și ornamentată variat în funcție de zona etnografică. Diferă elementele decorative, precum și organizarea decorurilor și gama cromatică utilizată.

O subvariantă a catrinței este opregul cu franjuri, alcătuit din partea superioara numită petec și partea inferioară, atașată de cea de sus, alcătuită din ciucuri de 50-60 cm lungime. Inițial petecul era mai lung, iar ciucurii scurți, dar cu timpul raporturile s-au inversat, peticul ajungând cel mai îngust. Raportul dintre partea superioara și cea inferioară, precum și compoziția decorativă și cromatică a petecului diferă de la o zonă la alta.

Deseori petecul este țesut din lână alternativ cu fir de aur sau argint, realizându-se astfel adevărate opere de artă.

Se întâlnește în zonele Valea Bistrei, Valea Almăjului, Valea Jiului și Hateg, precum și la românii din Banatul sârbesc.

Șorțul este o subvarianta a catrinței, fiind mai rar, confecționat dintr-o singură foaie, dar de regulă din 2-3 țesături ca de catrință, unite pe lungime prin cusătură. Se poartă numai în față, încrețit în talie, și are o largă răspândire mai cu seamă în Transilvania, fiind introdus pe filieră săsească.

Inițial șorțul era țesut din lână sau din pânză, dar apoi a fost confecțioanat din material din comerț, odată cu începutul secolului XX, precum julj, mătase, catifea, postav.

Poartă mai multe denumiri în funcție de zonă: zadie, șurț, pestelcă, catrință.

Fota este o acoperitoare integrală a poalelor cămășii femeiești, are o lungime de circa 1.6 m și o lățime 0.8 m și se poartă înfășurată strâns peste corp, cu capetele suprapuse în față și susținută în talie de brâu.

Are o arie de circulație destul de mare: Moldova, nordul Munteniei, cursul superior al Văii Mureșului (Tulgheș-Toplița), zona Banatului.

În Moldova, de o parte și de alta a Prutului, fota este cunoscută sub numele de catrință, care de data asta înseamnă o bucată unitară înfășurată în jurul taliei și nu cele două părți prinse în față și în spate.

În Moldova de nord la fotă i se mai zice și prigitoare sau priștoare, pe Valea Mureșului – prinzătoare, iar în Buzău și Vrancea stricătoare sau mai rar catrință, iar în unele localități din Argeș poartă numele de vâlnic.

Fota poate să fie dreaptă (clasică) sau creață. În Moldova și parțial în Muntenia fota este alcătuită doar dintr-o bucată de țesătură, pe când în Argeș, Muscel, Dâmbovița, Buzău, Râmnicu Sărat sau Ilfov ea este compusă din două foi cusute pe orizontală.

” Modul de dispunere a câmpurilor decorative pe cele trei părţi distincte ale fotei – capetele. denumite, în termenii locali. foi sau pulpane (Vrancea). feţe (Rădăuţi). pulpane (Bran. Argeş, Prahova). latu’ dinfaţă, părţile sau poala (Harghita). şi porţiunea din spate, neornamentată, întotdeauna neagră, numită dos în toată ţara – a dat naştere la numeroase variante ornamentale.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Album de artă populară, București, 2006).

Vâlnicul este o piesă specifică portului popular de iarnă, având formă dreptunghiulară, și fiind de dimensiuni mari (până la 4 m lungime și 0.8m lățime), din acest motiv purtându-se încrețit sau plisat. El arată ca o fustă neîncheiată, cu capetele ușor suprapuse. Este de asemenea cunoscut sub diferite nume în funcție de zone: opreg creț, creț, cătrință, zuvelcă, zăvelcă creață, zăvelcă mare, crățană.

De obicei este țesut în 2 ițe, din lână. Se regăsește în Oltenia și parțial Muntenia (Muntenia dunăreană). ” Din cercetările de teren reise că vâlnicul, purtat în nordul ţinuturilor Gorj, Vâlcea şi Mehedinţi, a pătruns din sudul acestor zone, făcând parte din ţinuta de sărbătoare, deoarece portul vechi din nordul Olteniei era constituit din cele două catrinţe, purtate perechi.” (Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Album de artă populară, București, 2006).

Catrința și fota (cu derivatele lor zonale) sunt elementele originale, arhaice, ale portului tradițional, ”care au conferit linii diferite corpului femeiesc, subliniindu-le rotunjimea șoldurilor neacoperite de catrințe sau înfășurându-le strâns cu eleganta fotă” (idem). Vâlnicul, considerat de specialiști ca fiind derivat din fota creață, evidențiază subțirimea taliei.

Fusta, a pătruns în portul popular prin influența orașului, și ”este singura piesă a costumului femeiesc care se abate de la „canoanele” portului popular tradiţional, alcătuit, de regulă, din elemente de formă dreptunghiulară, deschise, fără să fie unite printr-o cusătură.” Mai este denumită și rochie, sumnă sau sucnă și este ” compusă din mai multe foi de ţesătură, cusute unele de altele şi încreţite în talie”. (idem) Utilizarea ei s-a generalizat treptat la nivelul întregii țări.

Androcul este tot o fustă, dar purtată mai ales la ținuta de muncă și având o circulație mai restrânsă în zona Bacău, Vrancea, Brăila, Tulcea, Constanța. Buzău, Prahova, Dâmbovișa, Ialomița, Călărași, Ilfov, Brașov, Covasna.