Tipologia cămășii – piesă componentă a portului tradițional femeiesc

”Stabilirea  unei tipologii a pieselor ce compun un ansamblu vestimentar e necesară pentru decantarea caracterelor etnice româneşti şi evidenţierea trăsăturilor specific-zonale, costumul fiind un document cu certă valoare istorică şi artistică şim reflectând modul de viaţă al etniei care-l poartă.”

Una din piesele de bază ale costumului popular femeiesc este cămașa, care are nenumărate variante, determinate de tipul de croială precum și de modalitățile de ornamentare.

”Conservând, până aproape de zilele noastre, atât sisteme arhaice de croială, cât şi străvechi motive ornamentale, cămaşa a păstrat cel mai bine trăsăturile specificităţii noastre etnice. Prin detalii de croială, decor şi cromatică, ea a marcat, în comunitatea rurală tradiţională, statutul social şi material al purtătoarei, vârsta acesteia, ocaziile şi apartenenţa la o anume zonă etnografică.”

Pentru stabilirea tipologiei cămășii se ia în primul rând în considerare tipul de croi, adică modul în care sunt alcătuiți stanii (pieptul și spatele) și modul în care mânecile sunt prinse de stani, adică din umăr sau din gât.

Astfel exista 2 mari tipuri de cămăși: cămașă dreaptă și cămașă încrețită la gât, fiecare având și variantele sale.

”Cămaşa dreaptă aparţine fondului cultural originar al umanităţii, având ca prototip tunica, atestată de mărturiile arheologice pe teritoriul Europei centrale încă din epoca bronzului.”

Cămașa dreaptă este comună atât teritoriului românesc cât și al celui de peste Prut, și cunoscută și cu denumirea de cămașă bătrânească sau cămeșoi.  În tot arealul românesc, ea are o unitate morfologică și stilistică conferită de materiile prime din care este alcătuită: cânepă, in ,bumbac, borangic, precum și de elementele de croială și sistemul decorativ folosit.

Principiul croielii este cel în foi drepte: ”o singură foaie de pânză, în care se practică la mijloc o despicătură pentru introducerea capului, se trece din faţă în spate peste umeri, alcătuind trupul cămăşii. Mânecile, compuse fiecare din câte o foaie de pânză, se prind de stani în dreptul umerilor.”

”Prin croiala simplă, din trei foi dreptunghiulare, iniţial fără guler, cămaşa dreaptă are valoare de document în istoria costumului popular. Această formă arhaică de croială s-a păstrat până astăzi la cămăşile moldoveneşti din stânga şi din dreapta Prutului.”

Deoarece pânza era țesută în casă și nu avea o lățime mai mare de 0.5 m, trupul cămășii se lărgea cu alte bucăți de pânză, așezate pe lateral, numite clini. Iar pentru lejeritatea în mișcare a brațului, sub mânecă se introducea o bucată de pânză de formă pătrată sau triunghiulară, cu latura de 5-8cm, numită pavă.

Mânecile erau fie libere și largi la extremitatea inferioară, fie strânse cu brățări și încheiate cu nasturi, sau se terminau cu volănașe.

Inițial cămașa dreaptă nu avea guler, ci era răscroită pe lângă gât. Mai târziu s-a introdus o bentiță cu gură în față.

”Vărgile, prezente în textura pânzei, realizate cu fibre de diverse calităţi, din care unele, colorate, au constituit, de fapt, primul sistem decorativ. Decorul geometric sau fitomorf stilizat este foarte discret, fiind amplasat în acele locuri care subliniază liniile croiului: la gura cămăşii, în dreptul umărului, la extremităţile mânecilor, pe poale şi pe guler, când acesta există.”

Cămaşa cu platcă, răspândită pe întregul areal românesc, este varianta cămăşii drepte pătrunse în portul ţărănesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa oraşului.

”Cămaşa încreţită la gât, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de tip carpatic, apare în săpăturile arheologice din aşezările traco-ilirice, fiind reprezentată şi pe statuetele descoperite la Cucuteni, judeţul laşi, la Vădastra, judeţul Olt, dar şi pe cele balcanice de la Butmir sau Vinea. Prototipul cămăşii încreţite, întâlnit până astăzi în portul popular femeiesc, apare pe Columna lui Traian şi pe Monumentul de la Adamclisi din Dobrogea, la costumul unei femei ilire din Croaţia, ca şi pe o stelă funerară din secolele III-IV d.C conservată la Muzeul de Arheologie din Zagreb. Cămaşa încreţită la gât continuă, aşadar, tradiţii morfologice aparţinând culturii ilirotraco-dacice. Aria de circulaţie a acestui tip de cămaşă cuprinde ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est (Slovacia, Moravia, sudul Poloniei, Ucraina transcarpatică, Bulgaria, Serbia). Ea se poartă pe întreg spaţiul locuit de români, cu excepţia Maramureşului, a Dobrogei şi a estului Bărăganului.”

Cămașa încrețită la gât era croită din 4 foi de pânză drepte, două egale pentru stani și două egale pentru mâneci, gura cămășii formându-se prin adunarea în crețuri a întregii lățimi a stanilor și a părții superioare a mânecilor. ”Forma arhaică a acestui tip de cămaşă o întâlnim şi astăzi în spaţiul moldovenesc, din stânga şi din dreapta Prutului, creţurile cămăşii fiind strânse în jurul gâtului cu o aţă de cânepă sau de in numită brezărău. Gulerul, îngust ca o bentiţă, aplicat peste încreţiturile de la gât, a apărut ulterior.”

Mânecile erau largi și libere la extremitatea inferioară sau erau prinse cu ață printr-o încrețitură asemănătoare cu cea de la gât, sau erau terminate cu volan, sau prinse cu bentiță.

Motivele ornamentale erau plasate pe altiță, încreț, râuri (pe mânecă), de o parte și de alta a gurii cămășii (pe piept), pe spate și pe poale.  Alte sisteme de ornamentare a mânecilor acestui tip de cămaşă sunt caracteristice Transilvaniei şi Banatului.

”Atât utilizarea unor fibre colorate cu calităţi estetice deosebite, a fluturilor şi a mărgelelor viu colorate, a firului auriu şi argintiu, pentru a contura, delimita şi evidenţia porţiunile decorate, cadenţa petelor de culoare ce alternează cu spaţiile albe ale fondului, cât şi dinamica alternanţei dintre suprafeţele decorate şi cele lipsite de ornamente amplifică valoarea artistică a cămăşii, fiecare piesă constituind un unicat al tezaurului artei populare româneşti.”

”Multiplele funcţii pe care le-a avut cămaşa – marcă de identitate etnică şi zonală, semn care indica vârsta, ocaziile, starea civilă, socială şi materială a purtătoarei, dar şi funcţie simbolică, rituală, în ceremonialul nunţii – reliefează importanţa deosebită a acestei piese în complexul ansamblului vestimentar femeiesc.”