Semnele cerului

Încă din vremurile de început, omul, așezat de Dumnezeu în mijlocul creației, a simțit nevoia să vorbească cu cerul. Nu avea încă alfabet, nu avea cărți, dar a avut întotdeauna semne. Pe stânci, pe oase, pe pereții adăposturilor sale și mai târziu pe haine, a început să împletească în linii simple și pline de taină gândurile sale despre viață, moarte și divinitate.

Cartea „Semnele cerului” de Virgil Vasilescu ne arată că, în spațiul binecuvântat al Carpaților, aceste semne au fost dintotdeauna alături de oameni, însoțindu-i în toate momentele vieții lor.
„Pretutindeni, locuința era încărcată de mister, cu semne ciudate care, schimbându-și locul, culoarea și modul de alcătuire, deschideau mereu perspective bogate de sens” (pag. 6).

De la semnele săpate în piatră la cele brodate cu migală pe pânză, drumul lor este o dovadă vie a credinței nestrămutate a oamenilor în legătura dintre suflet și cer. Cei care astăzi cos o ie nu fac altceva decât să continue un fir început de strămoșii noștri, sub privirea ocrotitoare a Celui de Sus.

Știați că…
Primele semne sacre din zona noastră au fost găsite la Strachina-Dorohoi, în județul Botoșani? (pag. 19). Pe o bucată de grafit, încrustată cu forme spiralate, se păstrează mărturia unei gândiri adânc legate de misterele vieții și ale eternității.

Oamenii acelor vremuri simțeau că, prin aceste semne, pot păstra o legătură vie cu cerul și cu Dumnezeu. La început le-au săpat în piatră, apoi le-au desenat, iar mai târziu, când au învățat să țese și să coasă, le-au așternut cu fir viu pe straiele lor — pentru că hainele erau mai mult decât o nevoie trupească: erau o podoabă sufletească și o protecție sfântă.

În portul popular românesc, fiecare cusătură ascunde semnificații profunde:

– spirala aduce binecuvântarea vieții și reînnoirea,

– coloana leagă pământul de cer,

– rombul păzește inima și rodnicia,

– cercul închide răul afară și adună binele în jurul celui ce îl poartă.

Astfel, ia nu este doar o piesă vestimentară, ci o rugăciune cusută, o mărturie vie a dorinței omului de a rămâne sub binecuvântarea divină.

În lada de zestre a fiecărei familii de altădată, cămășile brodate cu aceste semne nu erau simple podoabe. Erau amulete de suflet, rugăciuni tăcute, cusute cu răbdare și cu credință adâncă, transmise din generație în generație.

Când îmbrăcăm o ie, purtăm pe umerii noștri cerul strămoșilor, cu visurile, speranțele și credința lor nemuritoare în Dumnezeu.
Și când brodăm o ie, acul inimii noastre reînnodă o legătură veșnică între om și începuturile lumii, între suflet și Cer.

—

În fotografie avem o cămașă cusută de doamna Liliana Iacob pe pânză Catrina netedă cu fir de mătase Silky Lana Gatto.