Ia – între frumusețe și suferință. Adevărurile nerostite despre cămașa tradițională.

În spatele fiecărei ii cusute cu migală se ascunde o poveste. Uneori de dragoste și speranță, alteori de trudă, durere și tăcere.

Femeile de altădată coseau noaptea, după ce terminau munca în câmp, în gospodărie. Nu aveau ateliere luminoase sau timp liber – aveau, însă, o nevoie profundă de a lăsa ceva frumos în urmă.
Ia nu a fost doar podoabă, ci și refugiu, tăcere lucrată în fir și ac, rugăciune mută.

A fost și formă de evadare. Și semn al statutului. Și uneori, singura avere.
Dar mai presus de toate, ia a fost vocea femeii românce într-o lume care o tăcea.
De aceea, azi, când o purtăm sau o coasem, ne reîntoarcem cu recunoștință la acele mâini crăpate de muncă, dar pline de har.

Ia nu trebuie idealizată. Dar trebuie înțeleasă. Pentru că acolo, în firul acela vechi, e un adevăr greu, dar frumos: femeile au știut să înfrumusețeze viața chiar și când nu li s-a dat nimic.

Tu ce simți când porți o ie sau când o lucrezi? Ai moștenit vreo ie din familie sau ai cusut una cu mâinile tale?