Ia cusută de departe – firul care leagă dorul de rădăcini

Departe de țară, în colțuri ale lumii unde românii s-au așezat cu inima frântă, dar fruntea sus, ia nu este doar o piesă de vestimentație. Este un dor cusut cu acul. O mângâiere peste sufletul care tânjește după părinți, după dealuri, după mirosul cozonacului din casa bunicii și cântul toacei din Duminica Învierii.

Femeile care cos azi o ie românească în diaspora nu urmează doar un model – ele urmează un fir nevăzut care le leagă de mama, de bunica, de satele de unde au plecat, de credința și limba română. Ia devine astfel o rugăciune pentru rădăcini. O declarație de apartenență. Un act de rezistență identitară.

Într-o lume grăbită, într-o limbă străină, între două locuri de muncă sau două drumuri spre școală, româncele își fac timp să coasă. Să pună punct cu punct, gând cu gând. Să-și înveșnicească neamul în cruciulițe de fir. Să spună lumii: „Sunt de acolo, din țara unde ia nu e doar o haină, ci o parte din sufletul nostru.”

–

Firul acesta, care pornea altădată din războiul de țesut din odaia bunicii, nu s-a rupt. S-a întins, tainic și puternic, peste granițe, peste mări și țări, ca o punte de lumină între inimi.

De când am deschis această mică mercerie, în 2019, am trimis colete către zeci de colțuri ale lumii — Italia, Belgia, Anglia, Franța, Germania, Moldova, Spania, Australia, Canada, America, Serbia, Slovenia etc. Le-am trimis româncelor care, chiar și departe de casă, nu au uitat cine sunt. Care cos, poate în serile liniștite sau între zbaterile vieții de emigrant, o ie. Un colț de cer românesc. O rugăciune. O legătură sfântă cu rădăcinile lor.

În foto, surorile noastre de peste Prut, purtând la Bruxelles cămăși tradiționale lucrate de dânsele și opincile de la mine.