Informațiile din acest articol sunt prelucrate sau redate din cartea ”Meșteșuguri artistice tradiționale” – Geogeta Stoica, Olga Horșia, Editura enciclopedică, București, 2001. Am folosit în special capitolul intitulat ”Arta în viața de zi cu zi”.

Meșteșug  – ”meserie”, ”îndeletnicire”, ”muncă depusă de un meșter

Împodobirea țesăturilor prin cusături este un meșteșug cunoscut încă din Antichitate. Herodot, vorbind despre traci în cartea sa ”Istorii”, face referire la șubele lor brodate. De asemenea, descoperirile arheologice au scos la iveală ace de os, fire toarse și răsucite, străpungătoare din perioada neolitică – ceea de demonstrează cunoașterea meșteșugului, care a evoluat odată cu trecerea timpului și odată cu schimbările concepției despre artă.

 Săpăturile și dovezile arheologice arată faptul că în perioada feudală, în Moldova și în Țara Românească, ”broderia executată în  mari ateliere domeniale și mănăstirești atinge adevărate culmi artistice” (p.112).  În aceste ateliere se folosea, pentru coaserea îmbrăcămintei domnitorilor sau a costumelor litrugice, mână de lucru din  mediul rural, ceea ce a determinat extinderea acestui meșteșug și în mediul sătesc, ”constituind astăzi o moștenire ancestrală. Faptul este confirmat și de bogăția cusăturilor care îmbogățesc costumele țărănești din zonele subcarpatice aflate în vecinătatea curților domnești și a marilor mănăstiri” (p.112).

La Suceava s-au descoperit fragmente de cămăși cusute cu fir și mătase datând din secolul XV. Documente din secolul XVI vorbesc despre cămăși brodate cu fir metalic și mătase. În mormintele de la Suceava și Putna s-au descoperit fragmente de cămăși din sec XIV – XV, iar din unele portrete de ctitori, știm că broderia era dispusă pe guler, la gura cămășii, pe marginile mânecilor, pe piept și părțile cămășilor erau unite cu cheițe.  Foile de zestre menționează ii cusute cu mărgăritare, cu sârmă și cu fir, cusute cu flori sau chiar și năframe cusute cu flori de mătase și fir de aur.

Forma și structura cusăturilor și a broderiilor a variat de la o epocă la alta, de la o zonă la alta, în funcție de condițiile social-economice, de concepția de frumos a creatorilor și a beneficiarilor” (p. 113).

Cusutul ca meșteșug este transmis pe linie feminină de la o generație la alta și se executa pe suprafața materialului textil prin numărarea sau scoaterea firelor și prin reunirea bucăților de pânză. Broderia, cusătura în relief pe suprafața pânzei, este de factură mai nouă, ea executându-se inițial pe cojoace.

Pânza de cânepă sau de in este cea mai veche variantă de pânză suport pentru cusut, fiind țesută în gospodărie: ” ʽdin tort în tortʽ (Oltenia), din pânză groasă (Maramureș, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Sălaj) etc. în Mărginimea Sibiului, Țara Bârsei, Valea Jiului. În unele sate din zona subcarpatică s-a folosit pentru cămăși o pânză de cânepă sau de in, țesută cu dungi înguste roșii  sau negre pe care se coase. În  Muscel, s-a cusut pe pânză cu margini, cu dungi de culoare galbenă, iar în Câmpia Dunării, pe pânză fină de bumbac, cu dungi late de culoare albă, dispuse vertical, executate cu bumbac mai gros. În zonele Argeș, Țara Vrancei, Mușcel, Prahova, cusăturile s-au executat și pe suport de borangic (la marame), iar în zonele Ilfov, Vlașca, Bacău la cămăși. Pânza fină de lână s-a folosit în Moldova ca material pentru cămăși, pe care s-au cusut modele tradiționale” (p. 114)

 Din a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX a pătruns în lumea satelor o pânză de factură industrială numită ”jolj”, utilizată preponderent în Mărginimea Sibiului, în satele ungurești din Oltenia și în zona Buciumanilor (Alba).

Materialele pentru cusut au fost mai întâi firele de ”păr” și lână, vopsite în culori naturale. De asemenea s-au folosit frecvent fire de cânepă și in. Apoi acestea au fost înlocuite treptat cu arniciul sau lânica, fire de factură industrială. ”În epocile modernă și contemporană, ca urmare a introducerii firelor de mătase vegetală și a celor sintetice s-au petrecut schimbări importante în cromatica cusăturilor” (p 115).

Firele metalice s-au folosit la ornamentarea cusăturilor încă din perioada medievală, ca urmare a contactului cu țările sud-est europene, cu lumea orientală și cu apusul european. Firele metalice de aur și argint se importau din Italia încă din secolul XV și erau folosite în atelierele domeniale și mănăstirești. Dar odată cu schimbarea condițiilor socio-economice ale țărănimii, folosirea lor a pătruns și în mediul rural. ”În portul specific satelor aflate în jurul curților domnești de la Argeș și Mușcel, al celor din Țara Vrancei, Bacău, Neamț, Suceava, mocănimea Munților Apuseni, Alba, Târnave, Țara Bârsei, firul a fost mult întrebuințat pentru cusut” (p. 115). Din secolul al XIX-lea, pentru a da mai multă strălucire straielor populare, s-au folosit și paietele – ”fluturii”, și mărgelele policrome.



În funcție de zonă și de epocă s-au folosit anumite tehnici de coasere:

  • Tighelul, folosit în special la conturarea ornamentelor;
  • Cruciulița, cel mai larg folosit punct de cusătură, utilizat pe întreg teritoriul țării;
  • Lănțișorul, executat de obicei cu fir metalic de aur sau argint;
  • Festonul, de obicei ținând loc de tiv sau pentru ornamentarea marginilor;
  • Ajurul, pe fire scoase cu găurele sau pe fire răsucite (mai ales în Banat sau Transilvania)
  • Punct ”bănățean”, cultivat în Banat, lucrat în linii orizontale înaintea acului;
  • punctul bătrânesc” sau ”rumânesc” – lucrat cu o singură culoare, în scară, cu firul lăsat larg, buclat, dând impresia unui punct bătut și în relief – folosit preponderent la iile de Mușcel;
  • Alte puncte combinate sau variațiuni ale celor de mai sus, de pildă punctele realizate pe cutele cămășilor din Tansilvania sau pe ”ciupagul” cămășilor femeiești din Valea Arieșului (jud. Cluj).

Elementele ornamentale specifice cusăturilor românești sunt geometrice (zig-zaguri, romburi, steluțe, volute etc.), vegetale, cât și reprezentări de animale, păsări și figuri omenești. Remarcabilă este valoarea decorativă a compozițiilor ornamentale în cusăturile românești, în care repetarea, alternanța și ritmul joacă un rol important în realizarea ansamblului” (p 117).

Un rol deosebit îl are și culoarea cusăturilor, având semnificații legate de vârstă. Bătrânii din Munții Apuseni, Vrancea, Valea Jiului, Suceava, Mușcel, Argeș, Vâlcea, Gorj etc poartă cămăși sobre, cusute cu negru sau albastru închis, iar câmpurile ornamentale sunt mai înguste. Nevestele tinere poartă cămăși cusute în culori deschise, însă fără a fi stridente: roșu, vișiniu, albastru, galben deschis, iar bătrânele poartă culori mai sobre. Compoziția cromatică a ornamentelor, pe câmpurile albe ale iilor, vădesc un deosebit simț artistic. Odată cu introducerea materialelor și a firelor sintetice în lumea satelor, s-a produs o orientare către culorile mai vii și către anumite puncte de cusătură mai simple și mai usor de lucrat.

După 1960 s-au creat ateliere de artă populară la Tismana (Gorj), Topoloveni și Câmpulung-Muscel (Argeș), Breaza (Prahova), Negrești-Oaș (Satu Mare).  Pe lângă piesele de costum popular s-au împodobit cu artă populară și alte textile de casă precum ștergare, șervete și fețe de masă etc.

Personal, am putea adauga faptul că în ultimii ani revenirea la tehnicile de cusut tradiționale a căpătat o adevărată amploare. Tot mai multe persoane sunt dornice de a contribui la păstrarea și perpetuarea acestui meșteșug tradițional, ridicat la rang de artă. Acest lucru nu poate decât să ne bucure!

Postează un comentariu

X