Apărător de rele și durere – Tradiții de Sfântul Marcu (25 aprilie)

Ziua Sfântului Marcu, așa cum o știau bătrânii satelor, nu era o zi ca oricare alta. Era o zi în care timpul se oprea puțin, iar omul se retrăgea în rugăciune și grijă pentru vietățile din jur.

Nu se înjugau boii, căci se spunea că „șchioapătă” dacă sunt puși la muncă în această zi. Erau lăsați să pască liberi, în tihnă, ca un semn de respect față de truditorii necuvântători. Se zicea că cine îndrăznește să-i pună la muncă, își primejduiește nu doar animalele, ci și casa întreagă.

Țăranii nu ieșeau la arat și nici la muncile grele ale câmpului. Ziua era „rea” – de boale, de izbituri, de vijelii și grindină. Până și fiarele pădurii, spunea lumea, ieșeau mai aproape de sate în această zi. De aceea, nici din casă nu se dădea nimic, nu se băteau pari, nu se făcea zgomot.

Se povestea despre un om care, nesocotind sărbătoarea, și-a pierdut vederea după ce s-a izbit cu ochiul de o creangă. Semn că Sfântul Marcu nu lasă nepedepsită neascultarea.

Cei care îl cinstesc, însă, sunt ocrotiți. El „apără și scapă de orice boală vitele celor ce-l sărbătoresc” – o credință puternică, care le dădea oamenilor pace în suflet și nădejde în necunoscut.

Se spune și că de Sfântul Marcu „se schimbă timpul în căldură mai mare”. Parcă și soarele se așază altfel pe case, pregătind pământul de vară.

O zi de odihnă, de rugăciune și de încredere în rânduiala cea veche. O zi în care omul nu uită că nu e stăpân peste toate, ci doar păzitor trecător al ceea ce i s-a dat.